Prima întîlnire…

Era o zi frumoasă de toamnă, mă plictiseam de groază, nimic nou, doar monotonie continuă în camera mea. Nu prea aveam prieteni cu cine să ies afară, doar mai vorbeam cu cineva  pe net. Navigam încet să văd ce mai nou, și văd că îmi scrie un băiat. Mi-am aruncat privirea la pozele sale și nu mi s-a părut deloc atrăgător. Plictisită fiind îmi era paralel cu cine să vorbesc. Nu a durat conversația pentru că a dorit să ieșim  să ne vedem real. Eu fiind o fire ce nu se temea de cunoștințe pe net. I-am dat numărul meu de telefon, straniu că ne obicei nu prea îmi plăcea să-l dau unui necunoscut. M-a sunat și ne-am înțeles să ne vedem la o cafenea. Nu am idee de ce anume cu el am acceptat să ies, pentru că mi-au mai scris careva însă nu mi-au atras atenția. În fine nu e o crimă să faci cunoștință cu cineva și să vorbești, chiar dacă cunoștința e pe net. 

Am ajuns la locul destinat și fără nici o frică, chiar cu un pic de ironie în zâmbet. M-a salutat destul de frumos ca un adevărat gentelman, manierat și foarte bine îmbrăcat, educat și nici nu mai știu ce calități bune vedeam în el – ideal. Avea un parfum irezistibil, mi se părea că e cel mai fain din câte am cunoscut. Eram destul de zăpăcită, nu mă așteptam la așa ceva. Mi s-au înmuiat picioarele,  mi se părea că mă topesc după el. Atât de enigmatic. Am ajuns la un moment că mă simțeam intimidată, era cu mult mai intelectual decât îmi imaginam, stilat, înalt și frumos. Mi se părea un vis.
Am discutat despre mine, despre el, despre multe chestii ce le avem în comun, până și cunoscuți comuni aveam. E fantastic – idealul  e în fața ta. Gândurile mele erau doar la faptul dacă o să-l mai văd vre-odată. Nu știam dacă i-am plăcut sau ba. Chiar dacă nu arătam  rău și discuția am reușit să o mențin. Îmi feream privirea să nu îmi citească cât de mul mi-a plăcut pentru că era vizibil pe întreaga mea înfățișare, cu un zâmbet larg și emoțiile ce mă faceau aproape să tremur.
Doamne ce nebunie. Niciodată nu alergam după băieți și nici că să simt lipsa, dar el m-a lăsat fără cuvinte. 
Da! Doar că era pentru mine ceva straniu de tot, nu-mi imaginez prin ce am impresionat. Oricum nu mai conta deja, pentru că trebuia să merg acasa.  Am ieșit din cafenea, m-a condus acasă, iar când deja trebuia să plec m-a sărutat pe oraz. Culmea fericirii. Era chiar straniu faptul că nu a încercat să mă sărute pe buze, iar asta m-a cucerit mai mult decât orice. Mereu urăsc să mă întâlnesc prima dată, iar el să mă sărute  chiar dacă nu-mi doresc. E atât de banal.
Am intrat întrat în casă și îmi doream să sar în sus, să țip, să fac ceva pentru că eram foarte fericită. Fericită doar pentru o seară. Chiar dacă nu știam dacă a doua zi ne v-om vedea, pentru că nu eram genul de fată din cercul lui, am observat că e cu mult mai bogat decât mine din toate punctele de vedere. Pe lângă el, eu eram un copil mic și alintat care nu știe ce vrea de la viață, iar el decis, sigur, încrezut și Doamne era ceva parcă din poveste. 
Stăteam în pat, și mă gândeam dacă îmi v-a scri. Iată că mi-a scris, am vorbit ceva neânsemnat și mi-a urat noapte bună. Culmea că încă mai vorbea cu mine. 
A doua zi credeam că n-o să mă mai sune. Nu doream să spun nimănui că l-am întâlnit, îmi era frică să-mi fac iluzii.
Lecțiile au trecut foarte greu, eram atât de obsedată de gânduri că nu auzeam nimic în jurul meu. Doamne ce prostie, uită, n-o să te mai sune… mai are multe fete ce roiesc în jurul lui, calmează-te.
Seara însă m-a sunat, i-am răspuns destul de încântată. Nu știa el, ce fericire era în tot corpul meu și în tot sângele meu. M-am privit în oglindă și mă simțeam în al 20-lea cer…  Ce nebună sunt…
-Ce faci în seara asta, ne putem vedea la aceeași cafenea?…