Încă o mai iubești, încă îl mai iubești, încă vă mai iubiți…


Se scurge timpul, repede, chiar foarte repede. Trec ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde și tot cu acelaș gând, la ea. Ce ți-a făcut? Nu știi. Mai vrei la ea, dar nu izbutești să te împaci cu gândul că o mai vrei. Și te gândești la ea, îți fură timp și atenție chiar dacă posibil nu-ți dorești asta. O privești de fiecare dată și încerci să o urăști, dar nu poți, știi de ce? Pentru că nu e ură, pentru că pur și simplu inima ta o mai vrea, iar tu nu vrei să recunoști. Creier și inimă nebună de dragoste, unul gândește dar cealaltă pur și simplu iubește, pe ea n-o vei opri. E absurd să fie război între inimă și creier, bătălii crâncene între orgoliu și sentimentele ce ți-ar răbufni în lacrimi.
Și știi că și ea te vrea, să-i fii alături, se gândește și mai visează. Ambii vă împiedicați de mândrie și gura lumii, ambii cu aceleași greșeli. Și totuși contează mai mult gura lumii decât propria fericire? Contează mai mult să-ți ții poziția de învingător și să stai noaptea să te gândești la omul pe care-l iubește inima, iar creierul își pune amprenta cu idiologiile sale… Ah ce banal, nu știu cu ce se va termina această poveste, dar încă o mai iubești, încă îl mai iubești, încă vă mai iubiți…