Scrisoare către Umberto Eco


Pentru mine, drama spațiului virtual a început prin 2010, atunci când părinții mi-au procurat un leptop, ca să fiu și eu în rând cu lumea.
Nu pot să decid până la urmă, a fost cu noroc sau ghinion. Din start nu mi-am dorit rețele de socializare, dar le-am făcut, am fost dependentă de ele, vorbeam nopțile și nu mai aveam astâmpăr. Din cauza acelui calculator am ajuns la un colegiu, care nu-și găsea rostul în viața mea, dar am supraviețuit și acolo. Din cauza acelui calculator au început și sfârșit relații, conversații și tot felul de aberații.
Am pierdut timp, foarte mult timp pe like-uri, comentarii, fotografii, nervi virtuali și tot ce vrei. Am avut trei ani de degradare intensă cu jocuri prostești și conversații inutile. M-am transformat într-un client fidel, care consuma tot felul de informații inutile.
La un moment dat a apărut facebook-ul în viața mea, acolo unde am descoperit blogurile. În 2014 am încercat să-mi fac un blog, care a eșuat. Nu aveam destul curaj să spun lumii ce simt. Am scris câteva postări, după care l-am șters. 


După despărțiri și frământări, copilul de 18 ani a decis că trebuie să scrie. Așa au început gândurile scrise. Gândurile care se transformau în lacrimi pe tastatura leptopului, și un mănunchi de caractere pe o platformă unde puteam să bocesc, virtual desigur. Așa am început să-mi vărs frustrările pe internet în articole citite de oameni pe care-i număram pe degete. Unii mă corectau, nu eram cea mai bună la capitolul gramatică, dar mi s-a oferit o șansă. O șansă de care am profitat. Am început să fiu mai atentă atunci când scriam, să am grijă de imaginile pe care le postez și conținutul pe care-l distribui.

Într-o bună zi am început să vorbesc cu o altă fată care avea blog, care mi-a zis să-mi încerc norocul la un portal de știri. Nu știu sigur dacă mi-am dorit asta, însă simțeam nevoia de o schimbare. Exact după ce am aplicat am fost chemată la un interviu, iar spre mirarea mea am fost acceptată. Pe lângă aceasta  am mai aplicat să devin membru al unei organizații care avea Clubul Jurnaliștilor la care la fel am fost acceptată. La acel moment internetul pentru mine a devenit sursa oportunităților.
Reporter la un portal de știri, jobul care m-a scos din zona de confort, care m-a provocat să vorbesc cu oameni și care mi-a redefinit personalitatea, fapt ce i se datorează că sunt studentă la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării. Sigur că, pe lângă aceasta voluntariatul a început să-și facă loc în viața mea, iar unul din proiectele de bază a fost Școala Bloggerilor, iar lista continuă.

Umberto Eco a spus că ”Reţelele de socializare dau drept de cuvînt unor legiuni de imbecili, … în timp ce acum au acelaşi drept la cuvînt ca şi un premiat cu Nobel”.

Da, aveți dreptate.  Pe rețelele de socializare oamenii pot spune orice, pot influența și pot organiza chiar și un protest. Orice prost își poate expune părerea, și mai e un lucru, mass media preia prostiile și le distribuie mai departe. E trist, dar adevărat.


Eu fac parte din acei imbecili care nu ar fi trebuit să scrie ceva, însă am riscat. Rețelele de socializare m-au schimbat, dacă nu erau ele, cred că nu ajungeam unde sunt. Faptul că unor imbecil li se oferă cuvântul – poate fi o șansă ca ei să devină cineva sau poate fi o șansă să se piardă în spațiul virtual.